Edito
Randurile de mai jos sunt rezultatul unor cugetari de miez de noapte. De la numarul 17 au trecut 2 ani si jumatate. Paris sera toujours Paris et Bucarest sera aussi toujours le tres petit Paris deci nu vad de ce n-as pastra numele micutzului e-letter sau blog (mai nou ma intalnesc tot mai des cu acest termen destul de futurist). Ei bine acest nou PariziAN s-a nascut sub umbra incetarii din viatza a lui Radu Anton Roman care va continua probail sa recomande retete zeilor olimpieni (pe baza de nectar desigur). In mod sigur lumea a pierdut putin din savoare...
Amazing Race
Ei da... Ne intoarcem mereu la magia foii albe, nescrise. Pot cita citatul lui Culianu (din Rilke mi se pare) citat de Gatti in "Prevestirea": "Cine poate trai fara sa scrie, sa o faca." Nu prea stiu ce scriu in acest moment. Nu ca nu as fi constient ce litere tastez sau care e intelesul cuvintelor dar habar nu am daca e doar o defulare "cu circuit inchis" care se va prafui virtual in vreun colt al harddiscului sau poate un nou PariziAN. Am cochetat ani de-a randul cu ideea ca la un moment dat va veni timpul pentru a ascuti creionul si a umple pagini dupa pagini de manuscris.
Intre timp timpul a devenit tot mai putin si nisipul a umplut borcanul fara sa lase loc pentru pietrele mari si pentru pietris (poate va mai amintiti povestea aceea care a tot circulat pe Internet despre lucrurile cele mai importante in viatza... daca nu amintiti-mi sa scriu mai tarziu o nota explicativa la subsol). Dar poarte nu e inca prea tarziu pentru corectarea eventualelor derapaje. Oare cate vietzi avem? Nu vreau sa deschid o discutie legata reincarnare sau mai stiu eu ce interpretari din oricare religie. Incerc sa fac analogie cu jocurile de calculator si ma intreb: "Oare cate vieti avem?" in sensul de "Cate incercari putem avea pentru a reusi in viatza?". Pana la urma e o intrebare mare ce inseamna sa reusesti in viata... In momentul de fata am impresia ca viata incepe sa semene cu un Amazing Race (cine nu stie despre ce vorbesc sa se uite la AXN seara de la 20.30 - asta daca sunteti in RO) adica un fel de alergatura de la un indiciu la altul, de la o proba la alta. Ai trecut o proba, premiul este ca poti trece la urmatoarea.
Diferenta? Concurentii din Amazing Race primesc probele una dupa alta... Ce mai, e pentru incepatori. Noi, cu totii, jucam varianta cu grad de dificultate ridicat. Primim 2, 3, 6 probe inante sa apucam sa le rezolvam pe cele cateva dinainte. Dar poate ca asa e mai interesant. Cum ar fi viata fara provocari? Singura mea neliniste e legata de urmatoarea chestiune: oare nu pierdem ceva pe drum incercand sa parcurgem cat mai repede traseul bifand etapa dupa etapa? Adica revenind la Amazing Race, recunosc ca am vazut un singur episod dar am ramas destul de prins in fata ecranului timp de vreo ora. Deci revenind la Amazing Race: ce a ramas in mintea
concurentilor din Lisabona, Tanger, Fez si celelalte 5-6 localitati prin care au trecut ca vantul in cele 48 de ore cat a durat etapa pe care s-a intamplat sa o vad in seara asta? Probabil amintirea adrenalinei eliberate in momentul in care au fost obligati sa coboare in rapel pe corzi faleza "celui mai vestic punct al Europei continentale", Capo-nu-stiu-cum (am si uitat) sau enervarea in momentul in care si-au dat seama ca au alimentat masinile diesel cu benzina. Ok, probabil si finish-ul.
Ideea e ca am impresia tot mai pronuntata ca riscam sa cadem in aceeasi cursa a cursei. Liceu. Bifat. Primul sarut. Bifat. Facultate. Bifat. Loc de munca. Bifat. Casatorie. Bifat. Copil. Bifat. Casa. Bifat. Masina. Bifat. Copilul la scoala. Bifat (in fine ordinea si elementele componente ale vietii sunt mai mult sau mai putin aleatoare si individualizate pentru fiecare in parte)... Si tot asa: un alt copil, o alta nevasta, o alta masina, o alta casa, un alt job sau o alta functie... in functie de functionarea fiecaruia in parte. Trecem borne dupa borne, avem mereu in vedere problemele de rezolvat (de la simplu la complicat: cina din seara asta, hainele de spalat, prezentarea de terminat, dosarul de credit la banca, etc) riscand permanent sa scapam din vedere o chichitza sau alta care poate bloca angrenajul si uitam sa ne oprim si sa privim in jur la frumusetile Lisabonei cu turnul Belen cu tot si la fetzele oamenilor din Fez care nu inteleg rostul alergaturii dintr-un colt in altul a globului.
Asa ca ma opresc si va spun ca fetitza mea de 8 saptamani si ochii iubitei mele zambesc.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
De ce e pauza asa de mare? Moromete spunea ca intrabandu-l pe ala batran de ce nu vorbeste a primit un raspuns de genul : nu mai am nimic de zis!
Asa sa fie oare?
Post a Comment